Eu si vecinul cu care impart frateste un gard de plasa avem fiecare cate un motan “de curte”. Fiecare cu povestea lui, fiinte abandonate pe strada. Ei sunt regii celor doua curti. S-au imprietenit. Patruleaza impreuna si isi apara teritoriile impreuna. Nicio pisica din vecini nu sta mai mult de cateva minute in zona, ca au si aparut s-o indeparteze. Pardon. Nicio pisica cu stapan.
Saptamana trecuta si-a facut aparitia o pisicuta mica si pricajita. Au marait-o motanii putin, din obisnuinta, dar apoi au acceptat-o. Azi am reusit prima oara sa o mangai, si s-a atasat imediat. Scriu postul asta cu ea in brate. A trecut prin multe… Dupa cum arata, a fost un timp pisica de casa. Nu are purici, nu miroase ca maidanezele, este pufoasa… si doar putin murdara de la podurile pe unde si-a cautat adapost. Si are nevoie de multa afectiune.
Dar voiam sa scriu despre involutia omului. De ce omul are nevoie de manifestari atat de zgomotoase si evidente vizual pentru a exprima bucuria, amuzamentul, tristetea sau alte emotii? Pentru ca si-a pierdut capacitatea de a empatiza, pentru ca nu isi mai simte “aproapele” si pentru ca nu-l mai intereseaza fleacurile astea. La ce i-ar ajuta omului asa ceva cand el trebuie sa ucida in masa sau individual, sa evacueze datornici, sa omoare pentru a se hrani sau a se imbraca sau pur si simplu fara motiv, sa ignore suferinta altora pentru propriul confort… ?
Si ca sa raspund invitatiei Ioanei de a completa lista de lucruri pe care le avem de invatat de la animale: Trebuie sa invatam ceea ce am uitat demult – sa simtim si sa intelegem. Si in felul asta nu vom mai avea nevoie poate de atatea lacrimi.